Bogdan Mihalca și Tamas Borza s-au cunoscut la buza unei scene pe care se anunța un proiect școlar de robotică. Strângerea de mână din acea zi s-a transformat rapid într-o prietenie specială. Munca de mentori în proiectul RobotEM i-a adus împreună în fiecare marți și vineri timp de un semestru.

De Elena Văduva

Tamás Borza sau Tomi, așa cum îi place să se prezinte, s-a născut în Oradea, orașul pe care îl fotografiază din când în când, călcând pe urmele părinților săi, amândoi fotografi de mai bine de 30 de ani.

Bogdan Mihalca a copilărit la 24 de kilometri de el, în Botean. A fost un copil care avea obiceiul să dezmembreze toate jucăriile pe care le primea, iar apoi să aștepte ca tatăl lui să i le repare.

Pe când ținea aparatul de fotografiat în mână și se tot juca prin setări, Tomi și-a dat seama că poate totuși mai are o pasiune. Tehnologia și tot ce ținea de ea începea să-l fascineze. În toamna lui 2016, intra pe ușa Colegiului Național ,,Mihai Eminescu”, unde Bogdan învăța deja în clasa a X-a.

Curiozitatea celor doi și proiectul RobotEM au fost ingredientele care au făcut apropierea posibilă. Bogdan zâmbește mult, e glumeț și îi place să creadă despre el că este optimist. Mânat și de felul în care dezmembra jucăriile copilăriei ca să le înțeleagă mecanismele, adolescentul a ales un profil real cu intensiv de informatică. Așa a ajuns Bogdan în clasa a IX-a să fie fascinat de un program pe care Istvan Nágy, profesorul de informatică, l-a prezentat la clasă. Programul te ajuta să construiești aplicații, iar asta i-a stârnit interesul pentru Android și l-a îndemnat să facă apoi și un curs de Android Developer. Așa a pus temeliile unei aplicații de turism sub formă de joc, despre care nu povestește prea multe detalii pentru că e încă în curs de dezvoltare. Cert e că aplicația o să includă misiuni care să-i încurajeze pe utilizatori să se fotografieze în locuri reprezentative din orașele pe care le vizitează.

Elev la secția de maghiară a aceluiași liceu, blondin și puțin agitat, Tomi e genul de tânăr care vrea să spună multe lucruri în același timp. Mama lui a observat devreme că fiul e pasionat de tehnologie. Îl urmărea cum instala routere și rula programe pe calculator, așa că a decis că ar fi benefic ca Tomi să aibă parte de o pregătire în acest domeniu. Așa a ajuns Tomi să meargă periodic la CoderDojo, o asociație nonprofit, care ajuta copiii să înțeleagă bazele programării. CoderDojo a însemnat pentru Tomi și rampa de lansare către Hackathon, un maraton de programare de la Timișoara, unde a participat de trei ori și a urcat pe podium de fiecare dată. La eveniment, concurenții au între 24 și 48 de ore să dezvolte un proiect inovativ. La primul lui Hackathon, Tomi era în clasa a VIII-a și a luat premiul I la juniori cu un proiect care se baza pe turism și pe tehnologia din spatele Google Maps.

Vă sună cunoscut? Tomi ține mereu să spună că nu îl întâlnise pe atunci pe Bogdan și că e vorba doar de o coincidență. Software-ul creat se numea Virtual Tourist și te ajuta să selectezi pe o rază apropiată, bazându-se pe locația ta, restaurante, muzee și cam toate punctele turistice importante. Mulțumită acestei aplicații, Tomi a fost chemat în Irlanda, la Google, în cadrul evenimentului Coolest Projects Dublin, unde a primit premiul Runner Up International la categoria website.

Au urmat alte două ediții Hackathon, la care Tomi a venit cu ideea unui sistem care măsura umiditatea și regla temperatura într-o cameră de spital. Ar fi vrut să includă și o funcție EKG, care ar fi monitorizat semenele vitale ale pacienților, însă nu i-a ajuns timpul. A doua idee, care l-a propulsat pe locul II pe cel mai mare podium, pe când era clasa a IX-a, se baza pe un sistem de tracking pentru mașini. Pe scurt, un mic cip citea cheia mașinii, iar dacă mașina era mai apoi pornită cu o altă cheie, sistemul se activa, iar tu, proprietarul vehiculului, primeai din zece în zece minute coordonate GPS. În liceu, Tomi s-a făcut remarcat imediat de cum a intrat. Era 2016, anul în care tocmai se organiza un concurs pentru a se alege elevii care să se ocupe de schimbare site-ului liceului. Este mândru că a reușit să fie cel care s-a ocupat de site, deși spune cu un râs înfundat că nici nu prea a avut cine știe ce concurență.

Pe când era în clasa a X-a și dădea un test despre care nu își amintește nimic, Tomi a fost chemat brusc la gala de deschidere a primului cerc de robotică din liceu, unde i s-a spus că ar trebui să țină un mic discurs. Nu știa nimic despre asta, așa că nu se pregătise. A urcat pe scenă, l-a privit pe profesorul Istvan Nágy, s-a oprit în fața microfonului, iar primul lucru pe care l-a spus a fost: ,,Nu știu ce s-a zis până acum. Eu vin de la test.” Își amintește de râsul directoarei și de fața lui Bogdan, care stătea cuminte lângă profesorul de informatică. După ce Istvan a pășit în față și a început să povestească mai multe despre ce aveau de gând să facă, Tomi s-a apropiat de Bogdan și i-a întins mâna. ,,Ce faci? Nu te-am mai văzut. Cine ești?”

De ce se aflau cei doi pe o scenă alături de un profesor de informatică? Totul a început de la Hochhauser Enikő, directorul adjunct al liceului, care îi tot spunea lui Istvan că ar trebui să existe și în interiorul liceului lor un cerc de robotică. Alte școli deja mișcau spre acest gen de activitate, iar liceul lor nu putea rămâne în urmă. Istvan a fost mereu aproape de ,,motorașe”, cum îi place să spună. Pentru că auzise de experiența lui Tomi, l-a rugat să vină la școală cu o placă arduino (o plăcuță albastră pe care pot fi conectate mai multe cabluri și cipuri și care reprezintă creierul unui eventual produs electronic), pe care să le-o explice elevilor mai mici. Dar un cerc de robotică avea nevoie de bani ca să funcționeze, iar Istvan știa foarte bine acest lucru. Pentru că sunt un liceu teoretic, deci nu au statut de școală profesională, Colegiul Național ,,Mihai Eminescu”, nu are dreptul la fonduri europene pentru dezvoltarea tehnologică. În plus, profesorului de informatică i se părea imposibil de scris un proiect european. Istvan e un om al esențialului, iar un dulap plin de acte și hârtii îl îngrozește. În toată această alergătură înainte și înapoi, a intervenit Bogdan.

Ambiționat de profesorul lui de matematică, bursier al Fondului Științescu, Bogdan și-a zis că și profesorul de informatică poate aplica pentru fondurile necesare înființării cercului. A alergat la Istvan care, puțin mai pesimist din fire, a acceptat cu jumătate de gură. Bogdan i-a trimis link-ul către formular de două ori, chiar și cu câteva zile înainte de termen. Profesorul l-a rugat și pe Tomi să vină cu idei și au completat împreună, cu sfaturi ocazionale de la directorul adjunct.

Timp de câteva zile, nu au primit niciun răspuns, iar asta a fost de ajuns ca Istvan să-și piardă încrederea și să se resemneze că un cerc de robotică nu va fi posibil prea curând în școala lor. Singurul care nu contenea să spere și să-și încurajeze profesorul, era Bogdan. El știa că dezvoltarea în arduino și tehnologia smart sunt tot timpul în creștere și foarte căutate. Nu aveau cum să nu primească fondurile. Și avea dreptate.

Scena pe care se aflau acum cei doi liceeni era gala de deschidere pentru cercul de robotică RobotEM, un nume inventat de Bogdan într-o pauză. A combinat robotica și numele liceului, iar rezultatul i-a plăcut foarte mult profesorului, care nu se aștepta ca proiectul să capete un nume așa de repede. Au coborât de pe scenă și au condus 5 grupe de elevi de clasa a VII-a spre laborator, unde au desfăcut kiturile cu componente și instrucțiuni. Fiecare grupă a primit câte un kit, care conținea 15 proiecte, pe care le-au parcurs în timpul celor 14 laboratoare pe care le-au ținut de două ori pe săptămână. Fiecare zi de atelier trebuia să fie reproducerea exactă a unei zile petrecute de un angajat într-o firmă de programare. Tomi a ieșit în fața copiilor și le-a povestit cum în cadrul unei firme de programare există echipe care lucrează în diferite departamente și le-a scris pe tablă inputurile și outputurile grupului de hardware. Apoi i-a împărțit în echipe de hardware și de programare.

Au existat echipe de clasa a VII-a, a VIII-a, dar și de a IX-a, care au lăsat în urma lor testimoniale sub formă de poezii, ca să descrie experiența din cadrul cercului. Una dintre poezii, intitulată ,,Roboțeii”, avea desenat în josul paginii un robot cu două antene aplecate în vârful capului și suna așa:

,,Era un club de robotică
Din care am învățat
Încet, cu greu și concentrat
Un robot să fac.”

O altă hârtie avea titlul ,,Robotica e viața mea”. Istvan susține că cele mai sârguincioase au fost fetele, dar au avut și grupe de băieți care s-au mișcat repede și au avut spirit inovativ. Au început activitățile din cadrul cercului în martie, dar Istvan știa că cei mici așteaptă cu nerăbdare să vadă motorașele funcționale. Cele patru grupe de elevi au lucrat diferențiat: prima grupă a asamblat mașinuța, a doua grupă a realizat circuitele și a scris programul de controlare a motoarelor, a treia grupă a programat senzorii ultrasunet în scopul recunoașterii obstacolelor, iar cea de-a patra grupă a implementat sistemul adaptiv de Cruise Control.

Bogdan și Tomi au ieșit de multe ori în fața elevilor să explice, să demonstreze, să scrie pe tablă lucruri care să îi ajute. Tomi a explicat cum funcționează placa arduino, care este o placă de dezvoltare bazată pe microcontrolere. Mai pe scurt, placa albastră este creierul unui eventual produs tehnologic. Pentru că se comportă ca un calculator din anii 80, programarea este făcută separat, iar apoi este transferată printr-un cip pe placă. Le-a mai arătat celor mai mici și cum se folosește un breadboard, o plăcuță albă pe care pot fi construite prototipuri de electronice. Alături de ei, Istvan preda noțiunile teoretice și se bucura atunci când o echipă venea în fața lui să îi demonstreze că a venit cu îmbunătățiri și că produsul lor este mai bun decât descrierea din kit. Profesorul crede că a făcut o treabă bună atunci când i-a adus împreună pe Bogdan și pe Tomi.

Copiii participanți la RobotEM au reușit să meșterească o mașinuță, iar unele grupe au venit și cu propuneri interesante, care vizau adăugarea unui al doilea led. Mașinuța nu avea caroserie, iar dimensiunile ei nu le depășeau pe cele ale unei jucării teleghidate primite cadou de Crăciun, dar momentul în care au reușit să pornească cele patru roți a fost magic. Un lucru pe care Istvan îl spune amuzat, este că anul școlar s-a terminat fix când lucrurile începeau să devină interesante.

Acum elev în ultimul an la liceu, Bogdan plănuiește să meargă la Cluj ca să își continue drumul spre domeniul IT la Facultatea de Matematică și Informatică. Nu se poate despărți de programare și motorașe. Tomi, pe de altă parte, pentru că aleargă prin mai multe domenii, inclusiv media (este fotoreporter ocazional la ziarul Zi de Zi Oradea), este indecis. Oscilează între informatică la Timișoara și o facultate bazată pe film, fotografie și media la Cluj, dar nu se grăbește. Mai are un an până în clasa a XII-a când și-a dat termen să se gândească atent la ce vrea să facă mai exact.

Istvan vrea să țină cercul de robotică și anul acesta, pentru că știe că îl așteaptă o armată de copii nerăbdători să conceapă mașinuțe și să aprindă becuri cu un buton programat de ei. Vede laboratoarele și cercurile ca pe o formă de răzvrătire împotriva sistemului tradițional de învățământ, pentru că doar acolo simte că elevii pot ieși în sfârșit din rutină și din programa plictisitoare. Ar vrea să existe mai multe activități practice în liceu pentru că, din cauza programei stufoase, elevii nici nu apucă să vadă cum arată laboratorul de fizică. Până atunci, profesorul rămâne aproape de ,,motorașe”, gata să le deschidă drumul elevilor interesați.

Sursa foto: Stiintescu.ro și TomiBorza.com